Friday, December 31, 2010

Les temps sont durs pour les rêveurs

music: Frank (Just Frank) - Coeur Hanté

The last movie I'm watching this year:

Le fabuleux destin d'Amélie Poulain (Jean-Pierre Jeunet, 2001)

Si Amélie préfère vivre dans le rêve et rester une jeune fille introvertie, c'est son droit. Car rater sa vie est un droit inaliénable !

Thursday, December 23, 2010

21 years later: videograms, Pitești & the man from the balcony

music: Bright Eyes - No One Would Riot For Less

I've missed Andrei Ujică's Autobiography of Nicolae Ceaușescu at TIFF this year. I had a free ticket, but on that last day of the festival I didn't have three hours to spare anymore. And now I guess I'll just have to wait for the DVD to come out.

Before putting together footage of Ceaușescu and turning it into a critically acclaimed film, Andrei Ujică collaborated with Harun Farocki and gave us the videograms of a revolution: Videogramme einer Revolution. I caught it on tv last year, and now I've seen it again on You Tube (if you're in Bucharest you can see it on the big screen too).

Videograms of a Revolution, part 1:


Cei care au tremurat, au gemut, au urlat și s-au renegat sub loviturile lui Țurcanu își aduc fără îndoială aminte de o scenă din ziua de Crăciun 1949, în închisoarea de la Pitești, la câteva săptămâni de la începutul reeducării. În camera 4 Spital, plină, de dimineața până seara, de țipetele celor torturați, domnește o liniște neobișnuită. De vreo două ore, Țurcanu stă la fereastră, privind cum ninge. Fiecare își ține răsuflarea. Victimele lui Țurcanu ar trebui să fie cât de cât mulțumite: orice clipă în care el este absorbit de ninsoarea de afară este o clipă câștigată asupra chinului, dureriii, fricii. Și toți doreau ca această uimitoare, mută contemplare să se prelungească. Dar, în același timp, așteptarea devenea intolerabilă, amplificând parcă în imaginație torturile ce aveau să vină. Aceste două ore, în care Țurcanu a stat imobil la fereastră, au părut tuturor celor ce se aflau atunci în camera 4 Spital interminabile. Și deodată, ieșind din această visare ce nu-i sta în fire, din această stare în care nimeni n-avea să-l mai surprindă vreodată, Țurcanu s-a întors spre deținuți și a exclamat: 'Bandiților, din cauza voastră nu pot fi eu azi, de Crăciun, cu nevasta și cu fetița...' Pe nevastă o chema Oltea, pe fetiță, la fel. Și Țurcanu, fiorosul Țurcanu, sadicul Țurcanu, torționarul Țurcanu pentru care semenul nu părea a fi decât un teren de experiențe spre a determina pragurile de rezistență dintre viață și moarte ale corpului, pragurile dintre ființă și neființă ale sufletului, Țurcanu era -- se pare -- cel mai duios tată de pe lume.
(Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești)

Last week I read Virgil Ierunca's Fenomenul Pitești, which left me with this overwhelming sense of... doom. Sometimes, I really can't wrap my mind around this whole concept of dictatorship and the inability of a people to overthrow it. I mean, the dictator and his supporters are just a small fraction of a people - why are we so quick to surrender and let ourselves paralyzed by fear? And what happened in the prison from Pitești is even more difficult to understand, mainly because all the prisoners had one common enemy: the Communist Party. Couldn't Țurcanu tell the communists that he would apply their torture methods, but instead let all the prisoners know what the situation was and organize an escape? (I am naive, I know, I know.) Unfortunately, this man chose to be a torturer. If Țurcanu were as intelligent as they say he was he should have realized he was nothing more than a pawn, and the minute he was no longer useful, the Party would get rid of him, which is exactly what they did.

As for the method of torture for which Pitești infamously became known, it is the most cruel and sick thing out there. Sadly, applying it is so simple... If you're familiar with the Stanford prison experiment, you can understand why in a real prison, during a communist regime, the victims that later became torturers did the things they did.

That sense of doom I mentioned earlier was also given by the sudden realization that all this could happen again, at any time. The current political climate in this country is perfect for a dictatorship (the only thing that keeps us safe from that is the fact that we're an EU member state, I guess). The voters are sickened by anything that has to do with politics and they don't even go to vote anymore, they're angry but they rarely protest, the media are not the watch dog they should be (they're more like a harmless puppy). So, when the entire country suffers from political apathy (of which I'm also guilty), politicians do whatever they want. When and if we wake up from our apathy, I'm afraid it's gonna be too late. But maybe I'm just being paranoid, and things will get better, who knows? Believe me, I'd much rather realize I'm being paranoid than being right.


This morning, a man jumped off the Parliament balcony. (The AP story at NPR.) It was an extreme form of protest, I can't deny that, but that gesture revealed a cruel reality: it takes sth like that to get the attention of our politicians. And that just to get their attention, because it's not like they're going to take any measures to improve our living standards. No. For that to happen, we need some fucking riots. "People should not be afraid of their governments. Governments should be afraid of their people." (I haven't seen V for Vendetta yet, but I've come across this quote quite often.)

Udrea, who was clearly taken aback by what had happened, told journalists they shouldn't politicize this event. Are you kidding me? It doesn't get any more political than this. This man knew exactly what he was doing (he took a major risk, but I'm sure he knew that jumping off that balcony wouldn't get him killed). If you really want to kill yourself you won't do it during the Revolution days, in the Parliament, with a political message on your t-shirt. Besides, the personal is political, and the political is personal. I wish this man's gesture wouldn't be in vain... I wish ppl didn't dismiss this as just the act of a troubled person and they would at least realize that what he did was not just for himself -- it was for all of us. I hope he gets well soon.

Tuesday, December 21, 2010

It's a shell game

music: Bright Eyes - Shell Games

The People's Key album art (source: Saddle Creek)

Guess what has just made my day? The new Bright Eyes song, of course: Shell Games. Needless to say, I've already downloaded it from Saddle Creek and it's on repeat.

Yesterday I was reading Conor's interview for the Interview magazine, and (as silly as this may sound) I got so jealous of all these music critics who have already listened to The People's Key in its entirety. And this interview -- which reveals quite a lot of details about the album -- is the perfect teaser. After reading it, I tweeted sth about wanting to listen to a new Bright Eyes song already, and vu que a day later I'm listening to Shell Games, sm there at Saddle Creek must have heard me (JK).

About Shell Games: the song has Bright Eyes written all over it. It's lyric-driven, and Mike Mogis's production is impeccable, as always. But somehow, you can tell there's sth different about this one. Maybe that's because Conor has changed during these past few years. (I wish I could get to that place where Conor is, mentally, spiritually and all that, but for the moment I'm stuck in fevers-and-mirrors-land.)

+ New Bright Eyes: "Shell Games" at Pitchfork
+ The People's Key, a previous post

Later edit: another awesome interview with Conor: Conor Oberst Discusses 'Spooky' Sci-Fi Album and the Future of Bright Eyes at Spinner

Monday, December 20, 2010

Revisiting Twin Peaks

music: Neva Dinova - A Man And His Dream

Twin Peaks, 1x03 Zen and the Art of Killer-Catching

18 years later, or so. If my memory serves me right, Twin Peaks was broadcast on TVR in 1992. I was six at the time, and watching it again now, I couldn't help wondering: what the hell were my parents thinking when they let me watch this? Even though Twin Peaks is not as scary as my six-year-old self remembers it, there's so much violence and sex talk, and everybody's having an affair with everybody -- the content is so not suitable for a kid.

I've been wanting to re:watch Twin Peaks for a long time (I couldn't watch it when it was on Pro Cinema last year (or was it this year?) basically because, like many others I'm sure, I've lost the habit of watching tv series on tv). And after reading David Lynch's Catching the Big Fish I went through the entire series in just a few days. Clearly, that book was the incentive I needed. And that book is also the key to understanding Dale Cooper. If you know David Lynch practices transcendental meditation, suddenly Cooper's methods don't seem all that weird anymore.


Laura Palmer. Twin Peaks has an undeniable (and deserving) cult status. However, I can see why the ratings have dropped during the second season. Once the mystery of Laura Palmer's death was solved, the series became rather uninteresting, and it took them a while to make it interesting again. On a side note: as it became clear that Laura had slept with Audrey's dad, I was like: Veronica Mars! (Twin Peaks must have been an influence.)

Twin Peaks, 1x01 Pilot

The music. The haunting music of Angelo Badalamenti is definitely one of the highlights of Twin Peaks.

Coffee. Coffee is extremely important in Twin Peaks:

Also: a while ago, I came across a pop culture gem -- a series of ads David Lynch made for Georgia Coffee.

(I just realized that, unintentionally, I watched Twin Peaks on its 20th anniversary :)

+ 20 years old, the music of Twin Peaks
+ 'Twin Peaks' revisited: 'Maybe we shouldn't have solved the mystery'

Monday, December 13, 2010

Emotional illiterates

music: Arcade Fire - We Used To Wait

Scenes From A Marriage (Ingmar Bergman, 1973)
I turned and looked at the photo of my class at school, taken when I was 10. I seemed to detect something that had eluded me previously. To my surprise, I must admit, I don't know who I am. Not at all... I've always done as I was told. As far as I can remember, I've been obedient, well-adjusted, almost meek. I did assert myself once or twice as a girl, but mother punished all such lapses from convention with exemplary severity. My entire upbringing was aimed at making me agreeable. I was ugly and graceless. A fact I was constantly reminded of. But if I kept my thoughts to myself and was ingratiating, my behaviour yielded rewards. The real deception began at puberty. My every thought revolved around sex. But this I never told my parents, or anyone at all, for that matter. Being deceitful and secretive became second nature to me. My father wanted me to become a lawyer like himself. I said I wanted to be an actress, or do something else within the theatrical world, but they laughed at me. Since then I go on pretending. A sham in my relations to others. To men. The same sham - a desperate attempt to please. I've never considered what I want. Just: 'What does he want me to think?' It's not unselfishness, as I used to believe, but sheer cowardice. It stems from being ignorant of who I am. Our mistake was in not breaking free of our families and creating something worthwhile on our own terms.

You and I were born with silver spoons in our mouths. We've squandered our resources, leaving us poor, bitter, and angry. However trite, it's the truth: we're emotional illiterates. We've been taught about anatomy and African farming methods. We've learned mathematical formulas by heart. We haven't been taught a thing about the mind. We're ignorant about what makes people tick.

Une fille qui dort

music: Rachael Yamagata - Little Life

Un homme qui dort (un film de Georges Perec & Bernard Queysanne, 1974)

Tu n'as envie de voir personne, ni de parler, ni de penser, ni de sortir, ni de bouger. C'est un jour comme celui-ci, un peu plus tard, un peu plus tôt, que tu découvres sans surprise que quelque chose ne va pas, que tu ne sais pas vivre, que tu ne le sauras jamais.

Tu es assis et tu ne veux qu'attendre; attendre seulement jusqu'à ce qu'il n'y ait plus rien à attendre.

Tu as tout à apprendre - tout ce qui ne s'apprend pas: la solitude, l'indifférence, la patience, le silence.

- Un homme qui dort, Georges Perec

Friday, December 3, 2010

Coffee with Godard

music: Soap & Skin - Thanatos

I have recently seen Film Socialisme, and to my surprise, I didn't quite like it. And then I realized that was Godard's first post-Nouvelle vague film that I'd seen, so now I was wondering if buying Notre Musique on DVD (from Iași) had been a good idea... What if, just what if, all his post-Nouvelle vague films would disappoint me?

J'adore Godard's Nouvelle vague films and, honestly, I wouldn't mind it so much if I couldn't watch his other films. But I do have access to those other films, praise the Internets, so I will watch them. Eventually. Actually, I'll watch Notre Musique as soon as I'm done with this post.


At the beginning of last year, I watched Godard's Nouvelle vague films with the intention of writing an analysis of said films. In the end, I only wrote an analysis of Vivre sa vie. I've just re:read it and I still find it incredibly blah and unoriginal (if you've read Susan Sontag's essay about this film, you're not missing anything), and the use of the language, geez!, is awful! (The fact that I actually got an A for this thing is completely irrelevant.) The sad thing is that if I were to re:write this, it still wouldn't be better.

(The "analysis" contains SPOILERS, obviously.)

- analiză -

Analiza conținutului ideologic al filmelor a cunoscut un avânt după al doilea Război Mondial și în special la sfârșitul anilor 1960, când multe filme aveau un explicit conţinut politic. În ce privește conținutul ideologic, considerăm că acesta se regăsește în text, și nu în povestea filmului. Filmul ca text reprezintă o unitate de discurs, având la bază un limbaj cinematografic. Textul este definit și de un sistem, o structură care denotă o logică și o coerență date de un sistem de coduri.

Pornind de la ipoteza conform căreia conținutul ideologic se regăsește în text, vom analiza filmul Vivre sa vie (1962), de Jean-Luc Godard, punând accentul pe intertextualitatea specifică operei lui Godard. De altfel, orice text prezintă un grad mai mic sau mai mare de intertextualitate.

Conceptul de intertext, așa cum este definit de Roland Barthes, reprezintă „orice limbaj anterior și contemporan care este adăugat textului nu doar prin intermediul unei înlănțuiri reperabile, unei imitații voite, ci printr-o împrăștiere – imagine care nu asigură textului statutul de reproducere, ci de productivitate”.

Pentru analiza filmului Vivre sa vie, relevant este contextul în care se încadrează acesta – din punct de vedere al istoriei cinematografiei. Jean-Luc Godard face parte dintre regizorii Nouvelle vague, curent cinematografic care a luat naștere în 1959 (și s-a încheiat în 1968), când la festivalul de la Cannes au fost răsplătiți cu câte un premiu Alain Resnais (pentru Hiroshima Mon Amour) și François Truffaut (pentru Les Quatre Cents Coups).

Specificitatea acestui curent rezidă în ruptura pe trei planuri: estetic (mai exact, curentul Nouvelle vague a eliberat narațiunea de constrângerile legate de cauzalitate și coeziune spațială și temporală), critic (activitatea de la Cahiers du Cinéma, revistă care mai există și în prezent) și economic (bugete mici).

Curentul Nouvelle vague a dat naștere și conceptului de cinéma d’auteur. Întreaga responsabilitate artistică este concentrată în mâinile regizorului, ceea ce permite recunoașterea unor teme recurente și a unui stil al realizatorului, și chiar mai mult decât atât – a unui limbaj cinematografic.

Vivre sa vie

Ȋn cazul filmului Vivre sa vie, considerăm că cele mai potrivite instrumente folosite pentru analiză sunt segmentarea și citarea (text sau fotograme).

Segmentarea reprezintă unul dintre instrumentele de analiză a filmelor, care are ca scop aprecierea structurii narative. În general, în cadrul filmului narativ clasic există o legătură clară între două segmente succesive, această legătură fiind fie de tip temporal, fie de tip cauzal. În Vivre sa vie, Godard sfidează regulile narațiunii clasice, desființând liniile cauzale și tranzițiile dintre segmentele filmului. Mai mult decât atât, Vivre sa vie este explicit împărțit în douăsprezece tablouri, fiecare dintre acestea fiind precedate de câte o scurtă descriere:

1: Un bistro – Nana vrea să-l părăsească pe Paul – jocul mecanic
2: Magazinul de discuri – două mii de franci – Nana își trăiește viața
3: Portăreasa – Paul – Patimile Ioanei D’Arc – un jurnalist
4: Poliția – interogatoriul Nanei
5: Bulevardele exterioare – primul bărbat – camera
6: Întâlnire cu Yvette – o cafenea de la periferie – Raoul – împuşcături afară
7: Scrisoarea – din nou Raoul – Champs Elysées
8: După-amiezile – chiuvetele – banii – plăcerea – hotelurile
9: Un tânăr – Luigi – Nana se întreabă dacă este fericită
10: Trotuarul – un individ – nu există bucurie în fericire
11: Place du Châtelat – necunoscutul – Nana filosofează fără să-și dea seama
12: Din nou tânărul – Portretul oval – Raoul o vinde pe Nana

Fragmentarea à la Brecht relevă discontinuitatea și ambiguitatea filmului. Astfel, efectele fragmentării reprezintă un element nefamiliar spectatorului. De asemenea, artificialitatea cauzată de fragmentare nu-i permite spectatorului să se piardă în povestea filmului. Dimpotrivă, acesta este invitat să privească filmul în mod critic.

Tehnica lui Godard este evidentă chiar de la începutul filmului, când sunt prezentate creditele. În acest timp, personajul central, Nana, este filmat din stânga, din față și, în final, din dreapta. O vedem pe Nana umezindu-și buzele, lăsându-și privirea în jos, ca și cum este conștientă că este privită.


Seria de tablouri care alcătuiesc filmul se deschide cu o conversație dintre Nana și un bărbat, la barul unui bistro. Aflăm imediat că bărbatul este Paul, iar Nana i-a părăsit pe acesta și pe copilul lor. Motivul abandonului însă nu este clar: un alt bărbat, faptul că Paul nu are bani sau pur și simplu dorința Nanei de a deveni actriță. Atâta timp cât cei doi stau la bar, spectatorul le vede doar spatele. Acest fapt, corelat cu zgomotul de fundal denotă deja un grad de realism, specific documentarelor. Doar în momentul în care cei doi se îndreaptă înspre jocul mecanic îi este permis spectatorului să vadă chipurile celor doi. În ceea ce privește continuarea dialogului dintre cei doi, esențială este mențiunea pe care o face Paul cu privire la niște compuneri ale elevilor tatălui său, în care aceștia trebuiau să descrie animalul lor preferat. O fetiță a ales să scrie despre găină. „Găina este un animal compus din exterior și interior. Dacă se îndepărtează exteriorul, rămâne interiorul. Iar când se îndepărtează interiorul, atunci vedem sufletul.”

Compunerea despre găină este doar unul din multiplele elemente de intertextualitate prezente de-a lungul filmului. În al doilea tablou, colega Nanei citește revista Ciné pour tous. Citatul „Acordați prea multă importanță logicii” nu este ales întâmplător, logica fiind un element adus în discuție în multe dintre filmele lui Godard. Putem merge chiar mai departe, afirmând că nici revista („Cinema pentru toți”) nu este aleasă întâmplâtor. În opera lui Godard, cultura pentru elite și cultura pentru mase se intersectează adesea. Astfel, linia de demarcație dintre cele două forme de cultură devine extrem de greu de identificat. Acest fapt este mai mult decât evident în al nouălea tablou, unde Godard introduce cel mai bine elaborat text, din punct de vedere intelectual. Faptul că o prostituată și un filosof pot discuta despre filosofia limbajului șterge granița dintre cultura elitelor și cea populară. În plus, ceea ce generează discuția celor doi despre limbaj este un alt text: filosoful o întreabă pe Nana dacă a citit „Cei trei muschetari” şi îi spune povestea lui Porthos, care în timp ce se îndepărta de locul în care lăsase niște dinamită, s-a întrebat cum sunt oamenii capabili să meargă, să pună un picior în fața celuilat, și s-a oprit. Dinamita a explodat, iar el a murit. La fel ca povestea găinii, și povestea lui Porthos vorbește indirect despre Nana.

De asemenea, textul din cel de-al treilea tablou este esențial. Nana merge la cinema, unde vizionează filmul mut Patimile Ioanei D’Arc, de Dreyer. Secvența aleasă din acest film este cea în care Ioanei D’Arc i se spune că va fi arsă pe rug. Însă Ioana D’Arc își vede moartea ca pe o eliberare. De notat este și faptul că secvența în care Nanei îi curge o lacrimă pe obraz în timp ce urmărește filmul este imediat urmată de o secvență de text din filmul mut, care spune doar „Moartea”, ceea ce pregătește, formal, spectatorul pentru moartea Nanei.

Alte texte folosite de Godard sunt interogatoriul Nanei (de unde aflăm numele său complet și data nașterii) din al patrulea tablou, scrisoarea pe care o scrie Nana în al șaptelea tablou, precum și narațiunea din al optulea tablou cu privire la rutina prostituatelor și la legile franceze pe care trebuie să le cunoască acestea (ceea ce subliniază și mai mult latura documentaristică a filmului).

Utlimul tablou introduce și el un text, și anume Portretul oval al lui E.A. Poe. Lungul citat din Poe este prezentat între două secvențe în care Nana vorbește cu tânărul de care s-a îndrăgostit, replicile fiind însă subtitrate, ca într-un film mut. Dar precum soția pictorului din Portretul oval, Nana are parte de un sfârșit tragic. Când Raoul vrea să o vândă, Nana este împușcată mortal. Chiar și în aceste ultime momente ale filmului, Godard mai introduce un text: afișul filmului Jules et Jim, de Truffaut, pe lângă care trece mașina în care se află Nana și Raoul.

Godard a fost inspirat, în realizarea filmului Vivre sa vie, și de citatul din Montagne, cu care se deschide filmul (de altfel, și Le Mépris se deschide cu un citat din André Bazin, relevant pentru conținutul filmului respectiv): „Trebuie să te împrumuți altora și să te oferi ție însuți.” Iar pentru Godard, viața de prostituată reprezintă o metaforă a actului de „împrumut”. În calitate de soție și mamă, de aspirantă la actorie sau de prostituată Nana nu uită că este liberă. Liberă și responsabilă. „Sunt nefericită, sunt responsabilă.” (tabloul șase).

Vivre sa vie poate fi descris ca documentar despre prostituție, ca documentar dramatizat sau ca dramă realistă. Dificultatea de a încadra acest film într-un gen anume este dată chiar de alegerea lui Godard în ce privește forma. Referindu-se la Vivre sa vie, acesta afirmă, în cadrul unui interviu, că pentru el „există două tipuri de cinema: Flaherty și Eisenstein. Cu alte cuvinte, există realism documentar și există teatru, dar în cele din urmă, la cel mai înalt nivel, sunt același lucru. Ceea ce vreau să spun este că prin intermediul realismului documentar se ajunge la structura teatrului, iar prin imaginația și ficțiunea teatrală se ajunge la realitatea vieții.”

Însă în final, genul căruia îi aparține filmul lui Godard nu este esențial, având în vedere că acesta lucrează cu idei, și nu cu povești. Prin faptul că nu acordă importanță unității tematice sau logicii, prin discursul filosofic, prin armonia dintre dorința de autenticitate și dorința de a face referințe la diverse forme de artă Jean-Luc Godard și-a creat un limbaj cinematografic propriu.


1. Aumont, J. şi Marie, M., L’analyse des films, Ed. Fernand Nathan, 1988.
2. Aumont, J., Bergala, A., Marie, M., Vernet, M., Esthétique du film, Ed. Nathan, 1994.
3. Metz, C., Essais sur la signification au cinéma, vol. II, Ed. Klincksieck, 1986.
4. Sterritt, D., Jean-Luc Godard: Interviews, University Press of Mississippi, 1998, pp. 3-8.


Bon anniv', Monsieur Godard!

+ Godard @ 80 at MUBI
+ Jean-Luc Godard turns eighty [video]
+ Pourquoi adore t-on (quand meme) Godard? at Les Inrocks
+ masculin feminin at Down the Rabbit Hole

Later edit: The verdict on Notre Musique: amaaazing! How could I? How could I ever doubt Godard's genius? I don't want to pretend that I've fully understood NM, because I haven't - I'm still rather unfamiliar with the political events discussed in this film (that was also one of the reasons why, at times, I couldn't really follow Carlos). Plus: Godard playing himself was such a treat!