Tuesday, January 4, 2011

Dinu Lipatti: ultimul recital (prin ochii lui Andrew)

music: The Decemberists - Rise To Me

(În timp ce pe TVR Cultural se difuza un recital in memoriam Dinu Lipatti, am luat de pe un raft cartea lui Paul Bailey, Unchiul Rudolf, și am căutat pasajul despre acel ultim recital al lui Lipatti.)

Source: lipatti-haskil-foundation.com

Aveam să aflăm, după recital, că Lipatti se târâse în Salle du Parlement din Franche-Comté. În dimineața aceea, după repetiții, avusese un atac de febră atât de puternic încât doctorul lui s-a văzut obligat să-i spună că nu va putea concerta în seara respectivă. Organizatorii festivalului au fost anunțați telefonic. Apoi, când a aflat că absolut toate locurile din salle erau ocupate, Lipatti a încălcat recomandarea medicului său. I-a luat o veșnicie să se îmbrace; și încă o veșnicie să meargă până la mașina care îl aștepta să-l ducă la sala unde se ținea recitalul. Audiența era îngrijorată, dar unimitor de răbdătoare, deși trecuse mai mult de o oră de când ar fi trebuit să înceapă concertul. Îmi amintesc intensitatea sentimentului care părea să-i stăpânească pe toți cei prezenți. Nu știam, atunci, calvarul prin care trecuse Lipatti urcând scările Casei Parlamentului, nici că se așezase la marginea scenei ca să-și încălzească mâinile înghețate lipindu-le de o sticlă cu apă fierbinte.

Într-un costum negru, mai mult o fantomă decât un om viu, Lipatti a apărut în fața noastră. L-am aplaudat în timp ce avansa încet spre pian. L-am auzit pe unchiul Rudolf oftând.

Dar cel care a început să cânte Prima Partită a lui Bach n-a fost deloc un spectru. Fantoma s-a animat într-o secundă, cu un aer radios. Eram oare conștienți de perseverența, de forța supraumană care îl însuflețeau în acea după-amiază de septembrie? Dacă eram, nu putea fi vorba decât despre o iluzie sentimentală, fiindcă indubitabila lui tenacitate era ascunsă de pianist în spatele unei necesare măști de civilitate. Abia mai apoi, după ce ascultaserăm într-o liniște adâncă Sonata în la minor a lui Mozart, două improvizații schubertiene și o serie fascinantă de valsuri ale lui Chopin, abia atunci am înțeles că avuseserăm privilegiul să asistăm la un eveniment olimpian. Nu văzuserăm un artist etalându-și talentele, nimic atât de previzibil sau banal. Lipatti era dincolo de etalarea ostentativă sau de inteligența superficială. Ne cântase exact ceea ce intenționaseră compozitorii să auzim.

Unchiul Rudolf era prea mișcat ca să vorbească, la fel eram și eu. În anii următori, avea să se refere adesea la miracolul întâmplat la Besançon, deoarece Lipatti nu a mai cântat niciodată în public și a murit pe 2 decembrie în același an.

- Paul Bailey, Unchiul Rudolf (trad. Marius Chivu, Humanitas, 2009)


+ a previous post: The Exile of Rudolf, Andrew and Dinu

No comments: