Wednesday, April 6, 2011

The Quotable Radu Cosașu: Godard et la Nouvelle Vague

music: Bright Eyes - Triple Spiral

Anna Karina in Vivre sa vie (Godard, 1962)

Truffaut susține că lui i-a schimbat viața "Cetățeanul Kane". Mie - Godard. Jean Luc Cinéma, după ce o lua pe Anna Karina să vadă "Ioana d'Arc" a lui Dreyer și o punea să plîngă acolo, în întuneric, o aducea într-un cafe să stea de vorbă cu Brice Parain și filma tot ceea ce filosoful spunea acestei fete neștiutoare, de la Cei trei mușchetari pînă la Kant. Brice Parain mi s-a părut în acel film alfa și omega unei noi vieți, ale unui ochi, dumnezeu știe de ce. Poate fiindcă abolea eroul de altădată, o întreagă tehnică de Rudolf Valentino al meu, fiindcă el mi-a dat cel mai acut senzația amețitoare că începînd cu acest cinema, începînd din acea zi și în fiecare zi, la matineu și seara, Rudolf Valentino poate fi pentru mine Schileru, sau Bogza, sau Paul, sau Raicu, sau Mugur, sau Fănuș, sau Dimov, sau Nichita, sau Ianoși, după cum vreau să filmez în acea zi.


Ei și mai cu seamă ei - cei numiți pentru uzul public și al rațiunii "noul val francez" - mi-au transformat viața de cinefil în viață propiu-zisă. Ei și mai ales ei mi-au redat vechea credință cernîșevskiană după care frumosul, deci cinema-ul, e viața, deci o altă ordine a vieții, o altă ordine a imaginii, deci a decupajului. Ei mi-au dat noul fanatism de a șterge orice graniță dintre un film și existența mea banală de pe Bălcescu, de a lua această existență pentru a o privi drept în ochi ca pe Bogart și invers, de a privi fiecare Bogart ca pe o aventură personală la "Alimentara". Ei mi-au insuflat noua nebunie donquijotescă de a lua fiecare film, deci un fapt de cultură, drept o măreață peripeție personală, cu implicații, în acea zi, pînă la plata impozitului pe morile tale de vînt. Ei mi-au dat exaltarea frumoasă de a crede că un film poate schimba viața unui om cît o carte, cît Eisenstein, cît Moromete, cît Renoir. Ei mi-au inoculat ideea, mult prea dificilă pentru a-i putea face față zilnic, dar foarte stoică (vezi stoicii greci: "nu considera importante decît lucrurile care țin de tine"...), de a judeca fiecare lucru, deci fiecare film, deci lumea, în funcție de ceea ce ți s-a întîmplat azi pe stradă, căci cinema-ul asta e, întîi și întîi: ce ți s-a întîmplat azi în lume și deci pe stradă, și abia după aceea Bette Davis cu Jean Gabin în rolul principal. Ei mi-au fundamentat credința smintită și neclintită că cinema-ul nu e spectacol al lumii, ci o fraternitate cu lumea.


Am fost deci frate cu ei. ani de zile. Frați de cinema deci frați de sînge. Am rîs și am plîns cu ei, ca în romanțele de doi bani. Am avut excesele lor, orgoliile lor, stupiditățile lor, dogmele lor și, ca atare, eșecurile lor. Dar nu-i pot părăsi nici măcar azi, cînd valul lor e de mult spumă și nor și chiar ei nu mai știu nimic unii de alții, renegîndu-se și devorîndu-se cu indiferență. Chiar și acum,
cu acel fanatism tînăr și neblazat
de Fabrice la Waterloo.
eu îi apăr cu strigăt mare,
eu strig în tăcere și perfect ridicol,
precum că noul val francez
a fost,
      o superbă aventură,
firește lirică,
firește intelectuală,
că în artă nu există eșec
ci doar bătălii neîncheiate,
niciodată ispășite,
și cînd îi văd citați la
Istooria Filmului Sonor
o lacrimă lungă și incoruptibilă
îmi curge pe obraz,
ca Annei Karina la Ioana lui Dreyer.

Radu Cosașu, Ocolul Pămîntului în 100 de știri (Cartea Românească, 1974)

No comments: